Când istovit de toate mă-ntind în patul meu,
Lăsând în urmă ziua trecută cu-al ei greu,
Din ceruri mă veghează Părintele ceresc
Când genele-mi sunt grele și-ncep să ațipesc.

Și-n timp ce tot mai beznă se face-n larg de zare,
adorm cu raiu-n suflet și-n gând cu o-ntrebare:
"Din așternutul moale eu mă voi mai trezi
Sau voi deschide ochii eterni, în veșnicii?"

E taină pentru mine. Dar nu și pentru Cel
Care cunoaște ceasul intrării mele-n cer!
C-așa este viața, fragilă, trecătoare,
Precum un abur care se 'nalță către soare!

Chemat pot fi la ceruri chiar și din patul meu,
Căci mulți pleacă în noapte acas', la Dumnezeu!
Dar asta știe numai Cel ce mi-a rânduit
De la-nceput viața și până la sfârșit!

De-aceea, nici o teamă nu-și face cuib în mine:
Sunt gata de plecare spre zările divine!
Sunt gata! Da! Sunt gata să las casa de lut
În care-ntreaga viață am plâns și m-am zbătut!

Strâns ca-ntr-o colivie! Blocat m-am tot simțit,
Tânjind, ca porumbeii, să zbor, către zenit!
Însă, curând, din ceruri, voi fi chemat pe nume
Să las pe totdeauna haina de lut în lume!

Căci Însuși Domnul slavei, cu mare bucurie,
Îmi va deschide ușa să ies din colivie!
Și-n albe rotocoale, precum un porumbel,
Al meu suflet ca neaua se va 'nălța spre cer!

Și-apoi, va fi serbare, vor fi reîntâlniri
Cu cei de dinainte ajunși în străluciri!
Îmi sunt ochii în lacrimi... -Ascultă-mă, Divine,
Fă ca în rai s-ajungă și toți cei dragi cu mine!

Să Îți cântăm în glorie, mai sus de munți și nori,
Cântarea minunată cu corul sfinților!
Aceasta mi-e dorința, Mântuitor iubit:
Să fiu cu-ntreaga casă în cerul infinit!